"Tu, boala, pleaca, nu mai sta!"

Descântecele şi-au păstrat şi astăzi puterea în satele româneşti, iar ţăranii se duc în continuare la vraci atunci când dau de necaz

În anii interbelici, atunci când boala-l dobora, ţăranul român ştia o treabă: pe jos ori în căruţă, lua drumul vraciului, ca să-i descânte şi să-l vindece. Luptă grea au dus, în timpurile acelea, medicii de la sate. Luptă cu bolile cele rele, cum erau sifilisul ori pelagra, luptă cu bolile lipicioase, cum le zicea săteanul bolilor infecţioase, luptă cu mentalităţile... Ai fi zis că astăzi n-a mai rămas nimic din obişnuinţa de atunci. C-au dispărut şi vracii, şi descântecele, şi plantele de leac. Ei bine, nu. Ţăranul crede încă în apă descântată şi-n buruieni puse pe jerăgai. „La vraci e mai sănătate”, zice-o mamaie din satul Iepureşti, judeţul Giurgiu. Care când are vreo nevoie, bate, cu inima deschisă, în poarta lui nea Ion. Bătrânul de 79 de ani descântă şi-n zilele noastre de frică şi deochi.

Nea Ion are ochi blânzi şi privire albastră. Tocmai s-a întors de la câmp, de la coceni, şi pare încurcat că l-am găsit aşa: „Nu vă supăraţi că sunt îmbrăcat ca la coceni...” Fiu-său râde-n barbă, de lângă calul cel voinic, şi-l învaţă, cum îl învăţa Moromete pe Niculae: „Saltă-ţi, bre, pălăria un pic!”, „De ce, dom’le? Sunt ţăran, am pălărie...” Râd şi eu şi-i zic că am venit să-l caut şi de dimineaţă. Şi m-a întrebat vecina de peste drum dac-am venit la descântat. Pricepe rostul vizitei bătrânul cu figură de om bun. Şi-mi deapănă îndată povestea descântecelor, mai ales c-am venit cu ţaţa Tudora, om de încredere şi „clientă” fidelă.


Descântecul se fură

Erau mulţi care descântau odinioară-n Giurgiu, înţeleg din spusele lui nea Ion. Şi la Copaci, şi-n Bălărie, şi la Tufa, şi la Băneşti, şi la Ciolani. Şi venea lume de peste tot să scape de boli şi de necazuri. Aşa şi el, s-a dus cu maică-sa, suferindă cu inima, şi pe colo, şi pe dincolo, şi a prins vorba descântecului. Care se fură, nu se scrie. „Ştii cum se fură astea? La fel cum te duci la o nuntă şi cântă lăutaru’ şi-ncepi şi tu să cânţi după el... ”. Mai cu seamă de la Măndica din satul Tufa a furat nea Ion, pe-atunci om în floarea vârstei. Babă renumită, Măndica asta. „Care făcea lumea bine cu descântecele ei. Şi-am deprins şi eu şi-a început lumea să vină şi la mine. Şi după aia, se-ntorceau: «Băi, Ionică, să fii sănătos, că ai cunoştinţe mai bune ca doctoru’»”.

Apă, cămaşă, buruieni

Descântă de frică şi deochi bătrânul cu ochi albaştri. Şi cere ca să ai la tine o cămaşă a celui care nu se simte bine. Că nu e musai să vină în persoană cel bolnav. „Eu descânt o sticlă plină cu apă, o cămaşă şi nişte buruieni. Omu’ se duce acasă, se udă cu apa aia, se schimbă în cămaşă, iar buruienile le pune pe jerăgai şi se afumă. Iar apa cu care s-a scăldat, o pune la un pom roditor. Care face fructe, un măr, un păr... nu la salcâm sau la salcie. Şi dacă ţi-a fost bine, mai vii. Că eu nu chem pe nimeni...” Dau să-ntreb despre ce buruieni e vorba şi nea Ion îmi zice că sunătoarea e cea mai bună, el aşa a pomenit. În timpul poveştii, se înfiinţează şi-o vecină: „Tataia are cabinetul dânsului unde descântă, să ştiţi...” Deconspirat, nea Ion lămureşte chestiunea: „Eu mai mult descânt noaptea la stele. Şi am un loc în casă unde descânt. Vorba lu’ nepoţica: «Tataie, ai clienţi, treci la cabinet!»”. Râde vesel nea Ion. „Că nici aşa, tam-nesam, nu poţi să descânţi, trebuie să fie un loc anume... Eu dacă descânt, trebuie să mă închin. Şi dacă mă închin aşa, prin curte, trece lumea pe drum şi se-ntreabă: «Ăsta de ce s-o închina?» Că eu lucrez cu credinţă, mă rog la Dumnezeu, la Maica Domnului”.

Descântecele – cu Maica Domnului, “fermecele” – cu Necuratu’

Dar nea Ion vrea să mai adauge ceva: descântecul lui e una, „fermecele” sunt altceva. La „fermece” nu se bagă şi nici nu prea vrea s-aducă vorba de ele. „Fermecele” sunt rele, asta-i clar. „Eu sunt om credincios, umblu la biserică. Şi popa m-a întrebat, când am fost să mă împărtăşesc: «Nea Ioane, nu cumva faci fermece?», «Ferească-mă Dumnezeu, părinţele! La astea nu mă bag! Eu descânt să se facă omu’ bine, cum am învăţat eu, nu să fac fermece, să sparg casa la lume... De-astea, nu!» Eu lucrez cu Maica Domnului. Că eu când descânt, mai întâi mă rog: «Maica Sfânta Lune, Sfânta Miercure, Sfânta Vinere...»”. Cu voce înceată şi cântată, nea Ion îmi spune frânturi din descântecul de frică. Pe care le reţine memoria reportofonului: „Câte stele sunt pe cer/Toate să stea să se odihnească/Numa’ steaua lu’ Maria (n.r. – numele celui în cauză)/Să umble, să gonească/Leacul să i-l găsească./Cum e cerul limpede/Aşa să fie sănătatea lu’ Maria./Cum iese buruienile din pământ/Aşa să iasă stricarea, răutatea, de la Maria/Din oasele ei, din trupul ei, din corpul ei/S-o uzneşti, s-o potoleşti/Cum se potoleşte vântul şi pământul/Aşa să se potolească răutatea de la Maria”.

„E boli între boli, după vânt”

Despre descântece ştie multe poveşti şi mamaia Tudora, ghidul meu în Iepureşti. Are 85 de ani, împliniţi în septembrie, şi e vioaie ca un titirez. Subţire la trup şi ageră la minte, nu-i chip s-o opreşti din vorbă, atunci când se porneşte. „Pe timpuri, lumea se ducea mai mult la vraci, că la vraci era mai sănătate!” Vraciul ştia să repare bolile pricinuite de vârtejuri: „Am ieşit într-o noapte din casă, pe la 4, şi-a dat un vârtej, că l-am simţit pe clanţa uşii, acolo... Şi mi s-au umflat picioarele, cât où’, cât pumnu’, aicea, de la genunchi în jos! Că e boli între boli, după vânt! Şi m-am dus la Copaci, mi-a descântat cineva şi seara m-am pus în albie şi m-am scăldat: mi-am pus în cap apa şi buruienile şi mi-am luat altă cămaşa. Şi dimineaţa n-am mai avut nimic pe mine. Nimic, nimic!” Cum e cu vârtejul? „Vârteju’ e un vânt... Când mergi pe drum şi vezi un vârtej, şi te-a apucat, ăla e boală! Şi mă învăţasem să mă duc la Copaci, că erau femei de descântau. Da’ tot satu’ făcea aşa. Cum simţeai ceva, cum te umflai... «Unde mergem?», «La Copaci!». Că la doctori dacă te duci şi nu e de doctori, nu-ţi trece, să ştii!”.

„Dac-o fi de fetiţă...”

Dat fiind c-a tot umblat pe la vraci şi babe care descântau, mamaia ştie şi ea sumedenie de vorbe de leac. Nu le foloseşte, dar le-a prins aşa, pe parcursul timpului. „Astea nu se spune ca să înveţi, astea ce prinzi din mers. Cu deochiu’, cum era: «Dac-o fi de fetiţă/Să-i cadă codiţa/Dac-o fi de băiat/Să i se umfle puţa/Dac-o fi de bărbat/Să i se umfle boaşili/Dac-o fi de femeie/Să i se umfle ţâţili»”. Şi mai ştie un descântec mamaia Tudora: „Tu, boală/Pleacă, nu mai sta/Boii popii, plecaţi, plecaţi/Peste mări, peste ţări, peste oceane/Şi lăsaţi pe om curat/Cum l-a lăsat Maica Precista./Unde cocoşu’ nu cântă/Unde lupu’ nu urlă/Unde câinele nu latră/Să vă faceţi casă/Să vă faceţi masă/Şi-acolo să vă strângeţi/Toate relele, toţi boii popii/Să-l lăsaţi pe om curat, luminat/Cum l-a lăsat Maica Domnului...”.

„Cântăriţi-vă în ziua de Sfântu Gheorghe”

În lumea satului, leacurile moştenite din moşi-strămoşi şi-au păstrat şi azi puterea. „Pentru gălbinare, pentru hepatită, era o iarbă. O am şi io în grădină, nici nu ştiu, o fi ieşit? Noi îi ziceam gălbioară, că e galbenă. Da’-i amară foc! Şi-i curăţai vinile bine, o tăiai mărunt şi-o puneai într-o sticlă cu ţuică şi beai dimineaţa câte o linguriţă”. Şi-mi mai spune un leac mamaia Tudora, pentru copiii care fac pipi noaptea-n pat, aşa cum l-a auzit şi ea: „Baba de la Copaci îi zicea unei femei care-ntrebase ce şi cum: «Te duci la cimitir, lunea, la trei morminte. Iei niţică apă-ntr-o cănuţă, iei o lumânare de pe primul mormânt, o aprinzi şi o stingi în cănuţă. Şi-o pui la loc. Şi faci aşa la trei morminte...»”. „Da’ cum te fereşti de «fermece», mamaie?”, întreb eu, că ştiu că toţi sătenii se feresc de «fermece» ca necuratu' de tămâie: „Să vă cântăriţi în ziua de Sfântu Gheorghe, mamaie! Întotdeauna! Că dacă te cântăreşti nu poate nimeni să-ţi mai facă nimica!”.

"Lumea satului mai crede in apa descantata"
parte a unui grupaj mai mare intitulat "Taranul roman, intre tarie, sifilis si vraci"
text de Florentina Ţone
fotografii de Alexandru Hojda
publicat în Adevărul Magazin de Duminică
25 noiembrie 2007