Alexandru Leontescu a învăţat să conducă la 7 ani, pe un Ford cu mustăţi, are carnet de şofer din 1939 şi a fost instructor auto până la 78 de ani, având, pe parcursul timpului, mii de învăţăcei
Are un umor teribil, domnu’ Leontescu, credeţi-mă pe cuvânt. Şi-un nume rupt, parcă, dintr-o schiţă de Caragiale. L-aţi putea uşor confunda cu un actor şi din alt punct de vedere: stă de 30 de ani pe strada Franceză, deasupra Studioului de Teatru Casandra. Alexandru Leontescu nu e, însă, comedian. Şi nici n-a vrut să fie. Aşa e el, din fire, mai ghiduş şi mai pontos. Şi a strâns, în cei 89 de ani de viaţă, o sumedenie de glume şi de poveşti de şoferie. Că atunci când s-a înfiinţat Şcoala de Şoferi Amatori Bucureşti 1, în 1962, el a fost primul instructor angajat.
Mare om, mare figură, Alexandru Leontescu! S-a temut degeaba fiu-său că n-o să-i înţelegem vorba, că bătrânul e cam tare de ureche. Au contraire, monşer! Conu’ Leontescu vorbeşte tare şi pătrunzător şi râde-n hohote printre cei doi dinţi de jos pe care-i mai posedă. “Măi, aveam o doamnă foarte bogată, la vreo 60 de ani, cu ochelari. Îi ziceam: «Doamnă, te aşezi mai întâi în maşină şi p’ormă bagi picioarele!» Ea băga mai întâi picioarele... Era un circ întreg cu asta! La prima testare, a căzut, cum era normal! La a doua, cu cine crezi că pică? Cu Albu şi cu Cârnaru, cei mai răi examinatori! Aoleu, Doamne! Era un closet aici la Filaret, unde se dădea examen. Şi mi-am zis: «Bă, dacă ia asta, io mă urc pe pe veceul ăsta şi fac nouă mătănii!» Şi-a luat, dom’le, ca să vezi ce înseamnă bafta...”
În anii ’20, numai maşini americane
S-a născut, în anul Marii Uniri, în Bucureştiul căruţelor şi al trăsurilor. “Marţea şi vinerea nu puteai să circuli de căruţe încărcate cu fân, cu ţuică, cu vin, care veneau la târg. Erau în Bucureşti peste 2.000 de trăsuri şi cupeuri, iar maşini erau foarte puţine, dacă erau 500, toate americane... Cum ar fi la noi acuma, care are maşină, atunci avea trăsură. Care era mai bogat. Că dacă vă uitaţi dumneavoastră azi, pe Moşilor, casele astea vechi au şi-acuma în fundul curţii nişte grajduri mari, roşii, unde se ţinea trăsura”. A prins şi Târgul de Moşi, unde veneau Regina Maria şi Mihai şi mâncau gogoşi, a prins şi tramvaiele cu cai, în care urca şi cobora din mers, a prins şi începuturile taximetriei în Capitală. Că doar maică-sa, Aurelia Leontescu, avea, în anii ’20, “şase maşini pe piaţă”. “Pe vremea aia, nu erau firme de taximetrie, cum e acuma: eram eu, Leontescu, sau dumneata, Popescu... aveai maşini, îţi angajai şoferi şi le dădeai cam 20-25% din câştig. Maşinile noastre, Pontiac, Ford, Chevrolet, Essex, Chrysler, erau la Hala Traian, alţii erau în bulevard şi tot aşa”. De învăţat să conducă, a învăţat tot de la şoferii pe care-i angaja mama: “Aveam vreo 7 ani când am învăţat să conduc pe un Ford cu mustăţi. Aşa se numea. Nu era acceleraţie de picior, era acceleraţie de mână. Adică, sus la volan, aveai acceleraţia de mână într-o parte şi-n partea cealaltă, avansul. Mai era ceva: pedala de ambreiaj era ca să bagi în viteză, dar dac-o apăsai de la jumătate în jos, maşina mergea cu spatele. Şi maşinile, toate erau cu manivelă, nu mergeau automat. Ei, multe socoteli, nu era aşa uşor ca azi”.
“Ruşii au furat toate maşinile”
A devenit şofer profesionist în februarie 1939, după ce-a făcut un an de zile şcoală, în cadrul Poştei: “Mai întâi învăţai să mergi pe bicicletă, apoi pe motocicletă cu şi fără ataş, pe turisme şi pe camioane încărcate cu balast şi cu persoane”. A făcut şi pe taximetristul, a fost şi şofer pe maşina comandorului de la Centrul de Instrucţie Aeronautică, în vremea legionarilor, a fost şi mecanic de bord, în timpul războiului, pe avioanele care bombardau Stalingradul, şi-a devenit, în 1949, şoferul personal al rusului Şatalov, director de Sovrom, despre care-şi aminteşte că la angajare, i-a ţinut “o cuvântare, mamă, mamă! Dacă-l vedeai, îţi ziceai că e o răutate, că dacă te trimite în Siberia, încă e bine!”. În 1950, a făcut o şcoală de instructori auto şi-n 1962, Alexandru Leontescu a fost primul instructor la Şcoala de Şoferi Amatori Bucureşti 1, “unde e Interul acuma, pe Batiştei”. Cât a lucrat ca instructor, cu totul până în ’96, Alexandru Leontescu a avut învăţăcei cu duiumul. “Oameni mari... Elvira Godeanu, Sorina Dan, Colea Răutu, Camelia Dăscălescu, Dan Piţa, Angelo Niculescu, Constanţa Crăciun, care făcea parte din Comitetul Central al PCR, Ilie Verdeţ, doctori, ingineri... Cei mari veneau cu escortă după ei. Şi, la un moment dat, că eu îi băgam pe străduţe mici, să intre cu spatele, să facă garări, parcări, am zis: «Dom’le, eu nu pot aşa, cu escortă»... N-a mai venit escorta, dar m-au chemat: «Să ştii că răspunzi, tovarăşu’ Leontescu!»”. Cât priveşte maşinile care-au circulat prin România, le ştie povestea mai bine ca oricine: “Când au intrat ruşii, nu mai erau niciun fel de maşini în România, că le-au furat pe toate. După aceea, au început să vină de la ei: mai întâi, Pobeda, după aceea, Moskviciurile, Volga... Mai era şi Zilul, care n-avea deloc direcţie, mai era şi Varşava poloneză... Daciile au apărut în 1978”.
Carneţelul buclucaş
Secretele meseriei? Ei, cum să nu le ştie domnu’ Leontescu: “Dacă eu ştiam că dumneata eşti slabă dar că ai pilă şi te trece, eu pe dumneata te băgam prima la examen – că eu hotăram ordinea – că ştiam că trebuie să-ţi dea. Dar trebuia să le dea şi la ceilalţi, de după dumneata, că mergeau mai bine”. În toţi anii lui de instructor, zice că a avut doar vreo patru elevi “care nu erau pentru meseria asta”: “Era o doamnă... Dacă-i spuneai: «Dă de cheia asta aşa!», ea nici de cheie nu dădea! Dacă se întâmpla să văd că nu merge, eu după 10 ore le spuneam: «Dom’le, nu mai cheltui banii de pomană»”. Şi mai are poveşti Leontescu: “Pe timpul când se făcea şcoala 6 luni de zile, fiecare cursant avea un carnet cu foi multe. Şi venea Ioneasca în ultimele 2-3 minute din oră. «Tovarăşa, de ce nu aţi venit la oră?», «Păi, am fost la croitor». Eu scriam acolo în carnetul ei: a fost la croitor, a venit în ultimele 2 minute. «Am fost la gară...», eu scriam acolo, dar ea nu se uita niciodată în carnet. Vine să dea examen şi, la examen, n-avea decât 2 ore şi 40 de minute lucrate. N-am băgat-o. Bărbatu-său, procuror. Mă cheamă directoru’: «Mă, Leontică, vezi că te-a reclamat una, bărbac-su e procuror, că i-ai cerut 10 lei». Anchetă, un maior de miliţie, un inspector de la Ministerul Transporturilor, directorul şcolii... până s-a văzut carneţelul doamnei”. Zice c-a vrut să doarmă liniştit pe patul lui Alexandru Leontescu. Şi mai zice că el a fost un instructor “ca la carte”, spre deosebire de o parte a colegilor: “Mulţi dintre instructori erau angajaţi aşa, după ureche. Ce, că aveam pe unul: «Ce, fă?! Asta crezi că-i coada cratiţei?! Ăsta-i volan, fă!» Eu niciodată n-am vorbit aşa”.
Coşmarul lui, Albu şi Cârnaru
“Dom’le, cu Albu şi cu Cârnaru cum era... Puteai să ştii cât de bine, dar dacă din 25 de elevi, îţi luau 2 sau 3, puteai să zici «Bogdaproste». Aşa erau ei, de-o răutate! Era o cucoană, la un moment dat, şi zice: «Dom’le, la cine am căzut?», că aşa e elevu’ se interesează cu cine dă examen. «La Cârnaru», i se zice. Vine cucoana asta la mine: «Domnu’ Leontescu, cine dracu e cârnat ăsta, că zicea lumea că e al dracului!» Cârnaru în spatele meu, ea nu-l ştia. «Doamnă, staţi liniştită. E dom’ căpitan Cârnaru, să-i dea Dumnezeu sănătate, cel mai bun şi mai obiectiv dintre toţi! Eu, jos pălăria, unde-l văd, îl salut!» Duduie, şapte inşi am avut atunci la el, la toţi şapte le-a dat. Făceau colegii: «Mă, da’ ce dracu ai făcut, cum de ţi i-a trecut pe toţi?» Cică s-a oprit pe drum cu ei, le-a dat şi câte o ţigare...”
„Primul instructor auto din Bucureşti”
text de Florentina Stoian
fotografii de Lucian Muntean
publicat în Adevărul
29 iunie 2007
Are un umor teribil, domnu’ Leontescu, credeţi-mă pe cuvânt. Şi-un nume rupt, parcă, dintr-o schiţă de Caragiale. L-aţi putea uşor confunda cu un actor şi din alt punct de vedere: stă de 30 de ani pe strada Franceză, deasupra Studioului de Teatru Casandra. Alexandru Leontescu nu e, însă, comedian. Şi nici n-a vrut să fie. Aşa e el, din fire, mai ghiduş şi mai pontos. Şi a strâns, în cei 89 de ani de viaţă, o sumedenie de glume şi de poveşti de şoferie. Că atunci când s-a înfiinţat Şcoala de Şoferi Amatori Bucureşti 1, în 1962, el a fost primul instructor angajat.
Mare om, mare figură, Alexandru Leontescu! S-a temut degeaba fiu-său că n-o să-i înţelegem vorba, că bătrânul e cam tare de ureche. Au contraire, monşer! Conu’ Leontescu vorbeşte tare şi pătrunzător şi râde-n hohote printre cei doi dinţi de jos pe care-i mai posedă. “Măi, aveam o doamnă foarte bogată, la vreo 60 de ani, cu ochelari. Îi ziceam: «Doamnă, te aşezi mai întâi în maşină şi p’ormă bagi picioarele!» Ea băga mai întâi picioarele... Era un circ întreg cu asta! La prima testare, a căzut, cum era normal! La a doua, cu cine crezi că pică? Cu Albu şi cu Cârnaru, cei mai răi examinatori! Aoleu, Doamne! Era un closet aici la Filaret, unde se dădea examen. Şi mi-am zis: «Bă, dacă ia asta, io mă urc pe pe veceul ăsta şi fac nouă mătănii!» Şi-a luat, dom’le, ca să vezi ce înseamnă bafta...”
În anii ’20, numai maşini americane
S-a născut, în anul Marii Uniri, în Bucureştiul căruţelor şi al trăsurilor. “Marţea şi vinerea nu puteai să circuli de căruţe încărcate cu fân, cu ţuică, cu vin, care veneau la târg. Erau în Bucureşti peste 2.000 de trăsuri şi cupeuri, iar maşini erau foarte puţine, dacă erau 500, toate americane... Cum ar fi la noi acuma, care are maşină, atunci avea trăsură. Care era mai bogat. Că dacă vă uitaţi dumneavoastră azi, pe Moşilor, casele astea vechi au şi-acuma în fundul curţii nişte grajduri mari, roşii, unde se ţinea trăsura”. A prins şi Târgul de Moşi, unde veneau Regina Maria şi Mihai şi mâncau gogoşi, a prins şi tramvaiele cu cai, în care urca şi cobora din mers, a prins şi începuturile taximetriei în Capitală. Că doar maică-sa, Aurelia Leontescu, avea, în anii ’20, “şase maşini pe piaţă”. “Pe vremea aia, nu erau firme de taximetrie, cum e acuma: eram eu, Leontescu, sau dumneata, Popescu... aveai maşini, îţi angajai şoferi şi le dădeai cam 20-25% din câştig. Maşinile noastre, Pontiac, Ford, Chevrolet, Essex, Chrysler, erau la Hala Traian, alţii erau în bulevard şi tot aşa”. De învăţat să conducă, a învăţat tot de la şoferii pe care-i angaja mama: “Aveam vreo 7 ani când am învăţat să conduc pe un Ford cu mustăţi. Aşa se numea. Nu era acceleraţie de picior, era acceleraţie de mână. Adică, sus la volan, aveai acceleraţia de mână într-o parte şi-n partea cealaltă, avansul. Mai era ceva: pedala de ambreiaj era ca să bagi în viteză, dar dac-o apăsai de la jumătate în jos, maşina mergea cu spatele. Şi maşinile, toate erau cu manivelă, nu mergeau automat. Ei, multe socoteli, nu era aşa uşor ca azi”.
“Ruşii au furat toate maşinile”
A devenit şofer profesionist în februarie 1939, după ce-a făcut un an de zile şcoală, în cadrul Poştei: “Mai întâi învăţai să mergi pe bicicletă, apoi pe motocicletă cu şi fără ataş, pe turisme şi pe camioane încărcate cu balast şi cu persoane”. A făcut şi pe taximetristul, a fost şi şofer pe maşina comandorului de la Centrul de Instrucţie Aeronautică, în vremea legionarilor, a fost şi mecanic de bord, în timpul războiului, pe avioanele care bombardau Stalingradul, şi-a devenit, în 1949, şoferul personal al rusului Şatalov, director de Sovrom, despre care-şi aminteşte că la angajare, i-a ţinut “o cuvântare, mamă, mamă! Dacă-l vedeai, îţi ziceai că e o răutate, că dacă te trimite în Siberia, încă e bine!”. În 1950, a făcut o şcoală de instructori auto şi-n 1962, Alexandru Leontescu a fost primul instructor la Şcoala de Şoferi Amatori Bucureşti 1, “unde e Interul acuma, pe Batiştei”. Cât a lucrat ca instructor, cu totul până în ’96, Alexandru Leontescu a avut învăţăcei cu duiumul. “Oameni mari... Elvira Godeanu, Sorina Dan, Colea Răutu, Camelia Dăscălescu, Dan Piţa, Angelo Niculescu, Constanţa Crăciun, care făcea parte din Comitetul Central al PCR, Ilie Verdeţ, doctori, ingineri... Cei mari veneau cu escortă după ei. Şi, la un moment dat, că eu îi băgam pe străduţe mici, să intre cu spatele, să facă garări, parcări, am zis: «Dom’le, eu nu pot aşa, cu escortă»... N-a mai venit escorta, dar m-au chemat: «Să ştii că răspunzi, tovarăşu’ Leontescu!»”. Cât priveşte maşinile care-au circulat prin România, le ştie povestea mai bine ca oricine: “Când au intrat ruşii, nu mai erau niciun fel de maşini în România, că le-au furat pe toate. După aceea, au început să vină de la ei: mai întâi, Pobeda, după aceea, Moskviciurile, Volga... Mai era şi Zilul, care n-avea deloc direcţie, mai era şi Varşava poloneză... Daciile au apărut în 1978”.
Carneţelul buclucaş
Secretele meseriei? Ei, cum să nu le ştie domnu’ Leontescu: “Dacă eu ştiam că dumneata eşti slabă dar că ai pilă şi te trece, eu pe dumneata te băgam prima la examen – că eu hotăram ordinea – că ştiam că trebuie să-ţi dea. Dar trebuia să le dea şi la ceilalţi, de după dumneata, că mergeau mai bine”. În toţi anii lui de instructor, zice că a avut doar vreo patru elevi “care nu erau pentru meseria asta”: “Era o doamnă... Dacă-i spuneai: «Dă de cheia asta aşa!», ea nici de cheie nu dădea! Dacă se întâmpla să văd că nu merge, eu după 10 ore le spuneam: «Dom’le, nu mai cheltui banii de pomană»”. Şi mai are poveşti Leontescu: “Pe timpul când se făcea şcoala 6 luni de zile, fiecare cursant avea un carnet cu foi multe. Şi venea Ioneasca în ultimele 2-3 minute din oră. «Tovarăşa, de ce nu aţi venit la oră?», «Păi, am fost la croitor». Eu scriam acolo în carnetul ei: a fost la croitor, a venit în ultimele 2 minute. «Am fost la gară...», eu scriam acolo, dar ea nu se uita niciodată în carnet. Vine să dea examen şi, la examen, n-avea decât 2 ore şi 40 de minute lucrate. N-am băgat-o. Bărbatu-său, procuror. Mă cheamă directoru’: «Mă, Leontică, vezi că te-a reclamat una, bărbac-su e procuror, că i-ai cerut 10 lei». Anchetă, un maior de miliţie, un inspector de la Ministerul Transporturilor, directorul şcolii... până s-a văzut carneţelul doamnei”. Zice c-a vrut să doarmă liniştit pe patul lui Alexandru Leontescu. Şi mai zice că el a fost un instructor “ca la carte”, spre deosebire de o parte a colegilor: “Mulţi dintre instructori erau angajaţi aşa, după ureche. Ce, că aveam pe unul: «Ce, fă?! Asta crezi că-i coada cratiţei?! Ăsta-i volan, fă!» Eu niciodată n-am vorbit aşa”.
Coşmarul lui, Albu şi Cârnaru
“Dom’le, cu Albu şi cu Cârnaru cum era... Puteai să ştii cât de bine, dar dacă din 25 de elevi, îţi luau 2 sau 3, puteai să zici «Bogdaproste». Aşa erau ei, de-o răutate! Era o cucoană, la un moment dat, şi zice: «Dom’le, la cine am căzut?», că aşa e elevu’ se interesează cu cine dă examen. «La Cârnaru», i se zice. Vine cucoana asta la mine: «Domnu’ Leontescu, cine dracu e cârnat ăsta, că zicea lumea că e al dracului!» Cârnaru în spatele meu, ea nu-l ştia. «Doamnă, staţi liniştită. E dom’ căpitan Cârnaru, să-i dea Dumnezeu sănătate, cel mai bun şi mai obiectiv dintre toţi! Eu, jos pălăria, unde-l văd, îl salut!» Duduie, şapte inşi am avut atunci la el, la toţi şapte le-a dat. Făceau colegii: «Mă, da’ ce dracu ai făcut, cum de ţi i-a trecut pe toţi?» Cică s-a oprit pe drum cu ei, le-a dat şi câte o ţigare...”
„Primul instructor auto din Bucureşti”
text de Florentina Stoian
fotografii de Lucian Muntean
publicat în Adevărul
29 iunie 2007
